De ce ne ținem de mână?

Mă bucur de o promenadă pe o vreme însorită într-un oraș necunoscut dar care avea să-și devoaleze gradual surprinzătoarele secrete. Ochii-mi clipesc întruna. Par cuprinși de o foame inexpugnabilă. Dintr-o privire fugitivă trec peste zeci de oameni aparent diferiți încadrați de fundamentele solide ale unor clădiri ce poartă încă stigmatele vremurilor de odinioară. Inima îmi tresaltă când văd steagurile frumos aliniate militărește prin fața oricărui balcon. Rucsacuri, înghețată, palmieri, ciocolată, pești, iaht, muzee, parcuri, faleză……….și două mâini întrepătrunse……. STOP !

Nu sunt regizor, însă am nevoie de o dublură ca să încheg ultima idee. Ziceam de 2 mâini îmbrățișate. Mă uit în dreapta și în stânga și mă văd izbită de fața veridică a susmenționatului moment. Da, e o strângere de mână. Surâd împlinită când văd că doi oameni ajunși de niscaiva vreme la vârsta a treia, nu se slăbesc deloc din priviri, iar împreunarea mâinilor e puternică. Mi-e demontată din start perspectiva. Merg mai departe, iar prin aceiași ochi văd cum o ceată de domni grizonați își joacă jocul, pândid cu sufletul la gură direcția în care bila și-a luat o zvoltă îndată ce a fost pișcată inteligent de tacul norocos. E îmbucurător cum totul se mișcă în jurul tău și ajungi să fii mișcat din ceața ce ți se surpă strat cu strat.

Ești trezit din gândurile hoinare de tăria parfumului care împânzește întreaga piațetă, de parcă ar vrea să atingă cu tot dinadinsul răsuflarea-ți întretăiată și caută a valida nuanța pulsațiilor epicureice. Percutant e că la nivel atmosferic irumpe o consonanță senzorială care pe alocuri se ramifică în disonanțe subsecvente amintind de Turnul lui Babel.

Ochelarii de soare îmi aterizează deasupra nasului dintr-o mișcare fină. Văzul îmi e puțin distorsionant dintr-o fobie pentru patrupedele noastre credincioase, însă gândirea-mi e delectată de acele smucituri canine din supravegherea stăpânilor care trădează impulsul de a se întregi, de a găsi acea „mână” în căușul căreia să se aciueze.

Priveliștea mirobolantă ce ți se desfășoară prin aceiași ochi devine persiflantă în alți ochi …  Razele solare te străbat domol pe spate și îți reîmprospătează cordial traseul longeviv al fericirii… Nu mi-e chiar atât de stranie vederea a două mâini frumos îmbrățișate. Am norocul de a nu fi de pe Marte, dar nici de pe Venus. Fascinația creatoare freamătă în ritm allegro, când contemplez asupra acelorași mâini îmbrățișate… Intensitatea sentimentalistă e reductibilă la acea împreunare de mâini ? A ți se oferi brațul celuilalt de care să-ți sprijini corpul e un înlocuitor asimetric al mâinilor împreunate ? Acele brațe  se ciocnesc pur admirativ ori pur și simplu lasciv ? Și, atunci de ce ne mai ținem de mână ?

“Zi-i Vasile, zi-i”

Îmi șade bine în costum popular. Firul roșu însăilat pe șorț și pe bluză îmi șterge paloarea feței. Gândul că portul popular îmi găzduiește mădularele mă încântă de o exaltare puțin ciudată. Mi-e atât de drag să mă oglindesc și să mă minunez cât de bine îmi stă. Până acum ceva timp, hainele populare nu mă mișcau prea mult. Întâmplarea vieții prilejuiește o ocazie fascinantă din care aveam să descopăr cât de mult poate însemna o ie lucrată toată manual.

Primele frânturi melodice populare pe care le-am audiat și încă îmi reverberează cu vigoare în memoria auditivă, sunt cele difuzate la un radio a cărui antenă o fixam cu mâna de fiecare dată când îl puneam în priză. În priză aveam să fiu și eu și după ascultarea acestora. Pasul dansului nu l-am deprins decât destul de tardiv, însă nu pot să nu amintesc de felul în care mă piteam când era vorba de dans popular în toiul unei petreceri. De multe ori, preferam să lipsesc din această atmosferă sărbătorească din simplul motiv că picioarele mele nu se armonizau cam deloc cu celelalte prezente la horă. Am călcat picioarele multora până când am început și eu să-mi mișc șoldurile în sincron. Ideea e că nu mă disculp, zâmbesc și o iau de la capăt.

Costum popular? Emoție refulată și lacrimi fierbinți? Nădejde, virtute și credință? Ochii mi-s absorbiți așișderea când pânza albă a unei ii îmi devoalează o întreagă regie actoricească ce trădează performanța unei mâini care nu s-a obidit și a unui ochi care n-a ațipit prea timpuriu. Am avut un moment în care am făcut parada modei cu costume populare. Dintre toate, mi-a rămas vie în amintire și în suflet ia străbunicii lucrată în timpul celui de-al doilea război mondial. Îmi era teamă ca pânza ușor îngălbenită de negura vremii să nu se destrame de îndată ce o vâr pe mine. Marea surprinză fu când mă privii în oglinda cea mare din odaia de curat a bunicii. Revărsarea razelor de soare prin ochiul de geam întredeschis mă înconjura într-o lumină cu adevărat aureală. În acel moment unic, întredeschid cu un zâmbet larg gura și purced a îngâna ritmul unei melodii pe care o auzisem în frageda-mi copilărie și care stătuse într-o stare latentă până ce buzele se dezmeticiseră și o interpretară cu atâta duioșie în glas, cu un tremur corporal cu și cu un puternic accent gestural.

Lacrimile se zăresc cu migală în colțul ochilor impregnați parcă de solemnitatea ocazionată de portul popular. În mine se trezise un spirit de care nu eram conștientă până atunci. Cursul vieții efemere? De ce atunci? Șirul aparent neîntrerupt al motivelor folcloristice se curmă brusc și iremediabil de tivul croșetat. Îmbinarea culorilor calde cu cele reci reîntregește tabloul vieții în care se surpă linia fină ce desparte cerul de pământ... Atunci e și acum. Acum e și atunci. Aici e și acolo. Acolo e și aici. Aici și atunci? Acum și acolo? Tot ce tresaltă în mine acum și aici e: “Zi-i Vasile, zi-i”!

De ce tango?

Palpând clapele pianului cu atâta pasiune, mă întreb ce s-ar întâmpla dacă un arcuș al pianului s-ar desprinde de acel mecanism unitar care răsună atât de minunat în întreaga încăpere solitară? De ce e sala goală? De ce interpreta e îmbrăcată fastuos dacă nu e nimeni în auditoriu? De ce alege  tango-ul ? Suita dece-urilor e prelungită la infinit. Răspunsurile sunt subânțelese. Dar, oare de ce formularea întrebărilor devine imanentă?

Simțirea îmi e dezmorțită când auzul meu se delectează cu distorsionanta alternanță melodică. Răvășirea emoțională e perdantă. Starea de trezvie e de o contradictorialitate gigantică. Rațiune ori simțire? Frenezie corporală ori divergență ideatică? Concupiscență ori isichie? O preumblare hoinară a gândurilor printre faldurile rochiei de altădată?  O străfulgerare perenă tradusă printr-o pulsație ininteligibilă din crochiul existențial?

Tango, tango... În fiece zi dansăm într-un ritm sau altul. Cine stabilește ritmul? E providențial ori e exprimabil printr-o manifestare unilaterală de voință? Toți din jurul tău dansează. Importă dacă melodia e dansabilă sau nu? O armonizare expresă a minții și a trupului ori o degringoladă tacită a spiritului uman?

De ce  șuieră vântul?

Stau perplexă. E fascinant scenariul de viață. E pur și simplu fantastic cum dincolo de tot și de toate, gândurile mărețe se convertesc într-un alt soi de iluzie optică. E impresionant rău de tot cum totul se disipă. Nu miști un deget. Totul se schimbă la 90 de grade. Nu e vorba de spiritul providențial. E doar alegerea personală. Dai o raită prin împrejurimi și nu te mișcă nimic. E rece. Prea rece. Îmi e frig. Îți pitești căciula pe cap ca să nu lași frigul să te cucerească. Te îndepărtezi de circumspecția unora ca să îți prelungești febrilitatea cugetului.

De la revărsatul zorilor de zi și până la crepuscul, trece multă vreme.E un salt greoi și primejdios. Mă avânt cu încântare în trambulina nădejdii. Senzația de adrenalină mă trezește la viață pe măsură ce îmi desfac larg brațele ca printr-o cuprindere dulceagă să sărut cu ochii minții steaua ce îmi călăuzește calea. Mă echipez cu grijă, îmi suflec atentă mânecile. Îmi lustruiec pantofii prăfuiți. Și o iau de la capăt. Închid ochii. Printr-o plăsmuire, totul capătă proporții normale. Totul e șăgalnic. Redeschid ochii. Sunt timorată. Mă suspectez. De ce mi-am curățat pantofii? Să-mi fi amorțit gândurile între timp? Nici vorbă. E un conglomerat de gânduri care zumzăie fără ca s-apuc măcar să-mi trag răsuflarea. Mă cuprinde un acces de furie. Mă obosește culoarea neagră a pantofilor ceruiți. Bustul îmi e zdruncinat de ceva timp de inima fremătândă. O iau la sănătoasa.

Îmi sună apa în cap. Nici în ruptul capului nu-mi vine să mă opresc. Încălțămintea îmi devine neîncăpătoare de umflătura de la nivelul rotulei. Mușchii par să se relaxeze. Inima îmi pompează din ce în ce mai tare. Mă încearcă o senzație maladivă  în moalele capului. Mă simt străfulgerată de un gând sinistru. Nu mă mai gândesc de ce alerg și unde vreau să ajung. Ochii mi se pironesc în direcția picioarelor. Pe sub sprâncene și dincolo de lungul nasului, mă încearcă o zvâcnire ferventă. Praful filtrează de minune cu ai mei pantofi. Sunt îmbujorată. Am reușit! Imperfecțiunea îmi întărește starea de spirit. Într-o fracțiune de secundă, zâmbetul îmi dispare ca printr-un vis. Îmi coboară curând colțurile gurii.

Ce se întâmplase? De ce praful-mi fuge cu rapiditate din fața ochilor? Nici măcar nu apucai să îi urez o ședere plăcută și o vizită prelungă. De ce răsuflarea rece a zefirului mi-a tulburat starea de spirit și mi-a spluberat priveliștea-mi splendidă? De ce șuieră vântul ?

Nu, tu, disperare, nu mă învingi.  Îmi dezleg în trei timpi și trei mișcări șireturile. Îmi abandonez pantofii. Șosetele albe devin curând cenușii. Mă alină. Colțurile gurii se ridică și se prefigurează pe nesimțite un zâmbet sublim. Mă opresc din avântul ce-mi luasem. Și sunt nedumerită. De unde folia alergatului? Închid ochii. De atâta oboseală fizică, rațiunea-mi e înduplecată. Ațipesc uitând frământările-mi grave ca și cum aș  fi dezlegat misterul... Praf și pulbere?

În bătaia vântului

E pur și simplu o nerozie în a mai alerga după un zmeu deja prins printre crengile unui dud. Ți-ai pierdut entuziasmul . Energia investită e zădărnicită de vântul potrivnic și de mânuirea greșită a “frâielor”. Simți că e momentul să pleci în direcția opusă. Pe un alt drum. O altă lume. O altă viață practic. Un nou început. O redescoperire a propriului eu. O încercare polivalentă de a te ferici și de a culege zâmbete de pe chipurile celorlalți. O tentativă de a evada din ungherul stânjenitor al fericirii umbrite înspre o fenomenală căutare a extazului în zarea zorilor de zi.

Doar că starea de solilocviu tradusă printr-o răbufnire interioară nu e la infinit reconfortantă. O clipă de extaz e urmată inexorabil de o stare abisală. Un ascensor al visurilor și un demolator al speranțelor? O dulce incertitudine, o amăruie certitudine. E o cumplită inepție în a mai stărui de a revitaliza ori de a resuscita ceea ce nu este ori cel puțin ceea ce nu a existat niciodată, însă ai fost prea absorbit ori prins în mreaja gândurilor cotidiene, încât nu ai mai extrapolat prin canalele adiacente prin care se filtrează gândurile care ajung în cele din urmă sub egida rațiunii. Dar ce contează? Chiar vrei să controlezi totul, orice gest, orice gând? O robotizare a vieții? E o  îndeletnicire care nu e deloc pe gustul celor care gustă din roua fiecărei zile și adorm cu imaginea apusului de soare.

De ce sa strici orzul pe gaste?

Aspiram spre si catre idealuri marete. Avem o imagine deformata a realitatii. Visele uneori sunt configurabile in visuri, iar alteori visurile raman la stadiul de vise. Nimic mai dezamagitor. Nu totul merge ca pe roate. Poticneala e fireasca. Ofera un spatiu meditativ pe traseul longeviv al ravnei catre rasplata suprema. Rasplata suprema? E adevarat ca acel curaj de a-ti croseta un viitor luminos se sprijina pe apetenta de a-ti construi un optimum motivational in ideea de a-ti escalada propriile temeri.

Cateodata cel mai bun lucru care iti este la indemana e sa recunosti ca te-ai inselat. Cum se poate asta? Te-ai lasat prada esecului care ti-a facut ochi dulci si te-a naucit de cap. Fiasco? Da, cam despre asta este vorba. Toata lumea il experimenteaza. Formele de manifestare fluctueaza sub expresia unei aparente calmitati ori a unei surescitari perene. Nu poti sa treci la o alta etapa daca nu ai incheiat cu tact etapa anterioara. Trebuie sa o faci asa cum se cuvine. Cu partea de multumiri, regrete pe acordul unei melodii relevante. De ce? Pentru ca peste ani, poate vei uita versurile melodiei care incastreaza sarea si piperul care ti-au agravat rana si vei prefera doar sa ingani din cand in cand linia melodica. E o reminiscenta a luptei din care ai iesit acoperit de laurii victoriei. Evident ca nu ti s-a construit o statueta despre care sa se faca vorbire la stirile de la ora 17:00, insa va fi un moment culminant din a ta vietuire cand ai facut fata cu brio unei incercari dulci dureroase.

Ai esuat? Felicitari! Nu esti primul si nici ultimul. Adu-ti aminte cum ai izbutit sa te ridici ultima oara si urca cu incredere scarile ce te conduc in al tau turn de fildes despre care se vorbeste atat de frecvent in spatiul literar. Uita-te inainte si nu privi in urma. Traiesti in prezent si nu in trecut. Trecutul e o figura fantomatica care nu iti face decat rau. Viitorul e nesigur. Insa ce e sigur? Cand zambesti, nu te gandesti ca aceeasi fata a varsat rauri de lacrimi. Iar cand lacrimezi, nu te induiosezi cu zambetele de candva. E o dulce intristare ? Intotdeauna e minunat sa ai tupeul sa indraznesti mai mult. Sa vrei sa iti depasesti limitele inexpungabile. Totodata, obiectivitatea e calibrul numarul unu in ideea de a te mentine la bordul barcii visatoare ce se antreneaza pe parghia imaginatiei si sa anticipezi naufragiul. 

In bataia luminii diafane, zdrobeste gandurile negre si lasa sa iasa la iveala necunoscutul din tine. Da, nu ai reusit sa iti atingi un tel. Nu-i nimic. Incearca din nou. Dar daca nu reusesti, gandeste-te de ce si cum nu a mers? De ce sa strici orzul pe gaste? De ce sa mergi pe covorul rosu presarat cu petale trandafirii, cand destinul tau e sa aplauzi pe cei care calca pe covorul rosu? E asa de important covorul rosu? 

Romania mea?

Atunci cand copacul vrea sa stea drept, vantul il dezechilibreaza. Atunci cand marea vrea sa stea linistita, valurile o tracaseaza. Atunci cand luceafarul vietii tale a rasarit sub zodia spatiului carpato-danubiano-pontic, se prezuma ca esti  roman. Atunci cand cuvintele mamaliga si sarmalele mamei ori turtele bunicii ti-s dragi din cale-afara ca si cum papilele gustative ar dansa pe un crescendo, esti un " tu" autohton de pe plaiurile mioritice. E drept ca poate primul cuvant pe care un copil il rosteste este "mama", semn ca limba dulce romaneasca ii va fi draga ca si laptele cald de la sanul mamei. Inca din frageda copilarie mi-au ramas intiparite in hardwere-ul cerebral linia melodica a catorva saltarete cantece moldovenesti, care trecute prin softwere-ul animus-ului imi face inima sa imi zvacneasca cu putere. Acum,l a audierea lor poate se manifesta in inconstient acel " strigat" mut a carui frecventa se prea nimereste ca o manusa cu acea voce eclatanta cand doctorul ti-a taiat cordonul ombilical, doar ca acum senzatia dolorifica se permuteaza intr-o mangaiere de-a mamei pe crestetul capului tau atunci cand "calci prin strachini".

Scurgerea timpului nu presupune intotdeauna o evolutie, ci mai degraba o revolutie. O " revolutie" ideatica perceptibila prin conduita romanului de astazi fata de valorile, de bunele practici de altadata. Nu intotdeauna preceptul castigat ridendo mores,constituie regula de baza inspre recalibrarea gandirii la nivel fiintial. Imaginea mea despre Romania de astazi e cu siguranta ajustabila in ochii fiecaruia dintre voi. Insa, cum poti a-ti cunoaste tara, daca nu  iti arunci o clipa ochii peste cufarul trecutului? E pana la urma semintia din care iti ai obarsia si in tarana careia iti vei incrucisa bratele cand va veni timpul. Pe acest considerent de ordin mixt ( obiectiv, subiectiv) ma raliez adevarului adevarat exprimat de Gala Galaction ( " O tara ce nu-si cunoaste trecutul este ca un copil care nu-si stie parintii.").

De unde pana unde izvoraste aceasta efuziune de patriotism? Din zecile de indignari care prind expresie atunci cand ti se pune intrebarea de unde vii. Poti sa te dai dupa deget cum s-ar spune si sa pretinzi ca nu esti roman, dar atunci ma intreb mai apartine Romania romanilor? Si atunci cum poti sa iti pastrezi verticalitatea cand te retragi rusinat cu batista alba mototolita teribil de presiunea degetelor inclestate?

Oare cetatenia romana veritabila e obtinuta pe cale ereditara, ori se construieste in timp ca sa dainuie peste negura vremurilor tulburi precum tristele si ponticele lui Ovidius?

Romania mea?

Atunci cand copacul vrea sa stea drept, vantul il dezechilibreaza. Atunci cand marea vrea sa stea linistita, valurile o tracaseaza. Atunci cand luceafarul vietii tale a rasarit sub zodia spatiului carpato-danubiano-pontic, se prezuma ca esti  roman. Atunci cand cuvintele mamaliga si sarmalele mamei ori turtele bunicii ti-s dragi din cale-afara ca si cum papilele gustative ar dansa pe un crescendo, esti un " tu" autohton de pe plaiurile mioritice. E drept ca poate primul cuvant pe care un copil il rosteste este "mama", semn ca limba dulce romaneasca ii va fi draga ca si laptele cald de la sanul mamei. Inca din frageda copilarie mi-au ramas intiparite in hardwere-ul cerebral linia melodica a catorva saltarete cantece moldovenesti, care trecute prin softwere-ul animus-ului imi face inima sa imi zvacneasca cu putere. Acum,l a audierea lor poate se manifesta in inconstient acel " strigat" mut a carui frecventa se prea nimereste ca o manusa cu acea voce eclatanta cand doctorul ti-a taiat cordonul ombilical, doar ca acum senzatia dolorifica se permuteaza intr-o mangaiere de-a mamei pe crestetul capului tau atunci cand "calci prin strachini".

Scurgerea timpului nu presupune intotdeauna o evolutie, ci mai degraba o revolutie. O " revolutie" ideatica perceptibila prin conduita romanului de astazi fata de valorile, de bunele practici de altadata. Nu intotdeauna preceptul castigat ridendo mores, constituie regula de baza inspre recalibrarea gandirii la nivel fiintial. Imaginea mea despre Romania de astazi e cu siguranta ajustabila in ochii fiecaruia dintre voi. Insa, cum poti a-ti cunoaste tara, daca nu  iti arunci o clipa ochii peste cufarul trecutului? E pana la urma semintia din care iti ai obarsia si in tarana careia iti vei incrucisa bratele cand va veni timpul. Pe acest considerent de ordin mixt ( obiectiv, subiectiv) ma raliez adevarului adevarat exprimat de Gala Galaction ( " O tara ce nu-si cunoaste trecutul este ca un copil care nu-si stie parintii.").

De unde pana unde izvoraste aceasta efuziune de patriotism? Din zecile de indignari care prind expresie atunci cand ti se pune intrebarea de unde vii. Poti sa te dai dupa deget cum s-ar spune si sa pretinzi ca nu esti roman, dar atunci ma intreb mai apartine Romania romanilor? Si atunci cum poti sa iti pastrezi verticalitatea cand te retragi rusinat cu batista alba mototolita teribil de presiunea degetelor inclestate?

Oare cetatenia romana veritabila e obtinuta pe cale ereditara, ori se construieste in timp ca sa dainuie peste negura vremurilor tulburi precum tristele si ponticele lui Ovidius?

„Eu sunt eu. Tu cine ești ?!“

S-a impregnat cu titlu de uzanță în a noastră mentalitate social-umană că unele lucruri se cuvin a fi făcute într-un moment bine chibzuit. Nu e tocmai de dorit uneori a respecta, in integrum, regulile deja normate, ci e lesne de înțeles că rebeliunea sub expresia nonconformismului e accesibilă și acceptabilă în anumiți termeni și condiții. Mă arăt frapată uneori de ideea existenței unui melanj ce tinde spre o execrabilitate crasă. E o penurie incisivă de valori personale, de principii peremptorii, de gânduri puternic clădite pe stâlpii demnității, ai intrepidității, ai apetenței înspre interculturalitate, diversitate socială într-o contextualitate cu o tendință așa-zisă globalistă.

Precaritatea unui ideal care se vrea a fi acoperit de laurii victoriei, se prezumă a fi încolțită de derizoriul vicisitudinal din om ori de acea „trestie cugetătoare“ specifică  viziunii lui Blaise Pascal. Normativitatea reprezintă însăși o prohibiție a „zoon politikon-ului“ aristotelic de a se dezinhiba și de a se dezvolta potrivit libertății sale de voință și de acțiune (actio rei in sua causa). Construcția „regulile sunt făcute pentru a fi încălcate“ consacrată cu titlu de expresie proverbială, constituie adeseori acel mijloc privilegiat machiavelic care contracarează, pare-se, orice cutumă de a-l ține pe om înlăuntrul tiparelor clasice. Modernitatea și clasicismul, două curente care, deși antagonice, converg printr-o promiscuitate infatuată. Lumea contemporană o raportezi printr-o multidimensionalitate (educație, nivel social, stil de viață) la un soi de tripartiție versatilă (modernii, clasicii și un flux continuu al celor de tipul du-te-vino).

Într-o perioadă tranzitorie, lucrurile nu merg pe un făgaș normal. Normalitatea se transformă în patologic, iar patalogicul, e pe cale să devină normă cu titulatură imperativă. Ajungi să te întrebi care e fisura care desparte clasicismul de modernitate. E o interferență surescitată de noile tendințe novatoare provocate de unii și provocatoare pentru alții. Ajungi să îți pui o mie și una de întrebări, în legătură cu ce e moral și în ce măsură unele lucruri sunt imorale. Atâtea întrebări se pot naște în mintea unui om, însă se pare că un unic răspuns poate fi livrat de fiecare dintre noi și care comportă un caracter universal valabil, indiferent de indici temporali ori spațiali. „Eu sunt eu.“, răspuns redat printr-o parafrazare, parțialmente, a replicii soresciene „Eu sunt Iona“. Tu cine ești?

Nimic nu e nou sub soare

Pe zi ce trece, îmi dau seama că problemele, necazurile, fericirile ori tristețile unora sau altora dintre noi, fac corp comun cu cele ale înaintașilor noștri. În acele clipite revelatoare când corzile sufletului încearcă să se acordeze cu ritmul vieții prezente trepidant și frenetic, mă surprind pe mine însămi într-o stare de misticism insezizabil până atunci. Ideea e că umanitatea de ieri în consubstanțialitatea ei originară rămâne aceeași cu cea de mâine și cu cea de poimâine. Posteritatea gravitează în jurul unui axis mundi prea puțin comprehensibil în condițiile în care nu decelăm un modus vivendi pe care să ni-l apropriem cu însuflețire. Nu e timpul de animozități ori de regrete, însă viața își continuă cursul cu sau fără petulanța noastră de a ne prosterna vis-à-vis de gândirea triumfătoare a cugetătorilor înclinați înspre o chintesență deloc de neglijat ori, mai degrabă, deloc neglijabilă.

Timpul nu stă în loc, oricât de mult ne-am dori ca acest lucru să fie pasibil de complinire uneori. E injust că micile bucurii în care constă, finalmente, culmea împlinirii sufletești se convertesc într-o simplă amintire ce se împotmolește cu nesaț și cu un tremur imperceptibil în buretele cranian. E crud că realizezi unele chestiuni de ordin imperativ imediat după ce te-ai sustras de bună voie și nesilit de nimeni de la aducerea la îndeplinire a obligațiunilor categoric moralicești. Dar ce înseamnă a trăi în acești termeni și condiții? A trăi înseamnă a te bucura și a suferi, în egală măsură. Nu există o balanță al cărei talger să ne indice cât ne e sortit să ne fericim unii pe alții ori cât ne e permis să ne repliem în noi înșine. Trăim cu iluzia unei absolutizări a libertății pe care am sădit-o în al nostru chip încă de la prima suflare și pe care ne obstinăm să o proteguim până la ultima scânteie.

Dar câți dintre noi sunt fericiți? Cum aș putea să proced a transla propria-mi fericire către celălalt în măsura în care zicala tipic eminesciană își dovedește o aplicabilitate sporadică? În fond, florile fericirii ce îmbobocesc în corpusul memoriei afective tind să molipsească starea de spirit a celuilalt, însă predispoziția singulară a sinelui înspre a se ferici va comporta o interdependență umană păgubitoare pentru generatorul de emoții, creditorul de încredere nestrămutată și pentru debitorul concretizării expectanțelor augmentate la data exigibilității interșanjabilității confidențialităților?

Ce e de făcut? Lucrurile sunt chiar foarte simple?! De ce căutăm să le complicăm? La ce bun? Viața trăită cu monotonie ori gustată la nivel de vârf, e una și aceeași. Când îți pui capul pe pernă, bucuria ori spleen-ul dintr-a ta cugetare și chemare e suspendat într-un spațiu închis în care cauți cu atât avânt „ tăcerea nopții“ lui Pușkin pentru a plânge într-o silențiozitate nebănuită și nebănuitoare? Și atunci, stau și mă frământ întrebându-mă, oare de ce luna se învârte în jurul Pământului, iar Pământul se învârte în jurul Soarelui? E o congruență explicită. Venim pe lume cu vederea încețoșată, întrucât nu pricepem ce se întâmplă cu noi, fiind luminați de văpaițele lunii în bezna nebuloasă a zorilor vieții. Trăim sprijinindu-ne cu ale noastre mădulare de scobitura telurică până ce devenim apți a ne susține corpul fără a încasa o zdruncinătură zdravănă. Și de ce toată această înlănțuire converge către Soare? Oare prin Soare nu se înțelege raza de speranță, de încredere mutuală în insolitul necunoscut în care viețuim și devenim țărână, încercând din răsputeri să adormim cu zâmbetul pe buze căci am zărit luminița de la capătul tunelului? Însă, nu intenționez să conchid într-o disonanță melodramatică. Mă bate gândul că între soare și soră subzistă o coeziune ineluctabilă. Mi-aș adresa interogația eugenionesciană: «Suis-je seul?», însă mă încred că lumina ce emană de la Soare e susținută de căldura sufletească ori cel puțin corporală a unui om ce ne e hărăzit să ne îmbrățișeze atunci când ne aflăm în căutarea tăcerii lui Pușkin și să ne prelungească zâmbetul atunci când experimentăm extazul în tandem cu scrierile ciceroniene.