Și ce ar fi dacă am zâmbi?

„Și  ce ar fi dacă am zâmbi?“

Mă  frapează uneori  ideea că unele lucruri care cândva îmbrăcau o fațetă ce respecta parametrii obișnuiți, în acum-ul de azi ele sunt de o ciudățenie insuportabilă. Sunt clipe distincte în viața omului, când emoțiile dictează viteza curajului care accelerează pe autostrada vieții. Stând la intersecție, observ cu stupoare că sunt 4 drumuri corespunzătoare punctelor cardinale. În cele câteva secunde cât șoferul vieții așteaptă „ să i se dea undă verde“, reflectează asupra deciziei colosale care urmează să îi deturneze cursul existenței. Stânga sau dreapta? Nord ori sud? Est ori vest? Cald ori rece? Soare ori întuneric?

Mă simt ca un începător în ale artei teatrale care la primele repetiții în fața auditoriului, e cuprins de o stângăcie înduioșătoare. Încep a tremura din toți rărunchii și încerc să îmi amintesc cu o precizie neîndoielnică replicile. Îmi dau seama că frica mă domină și nu mai sunt în stare să readuc la viață rândurile de atâta timp date uitării într-un condice zdrențuit. Ce îmi rămâne de făcut? Închid pleoapele-mi devenite greoaie și încep a număra până la zece. Îmi recapăt cu o promptitudine suflul tradus printr-un cumpăt redutabil. Uitându-mă în ochii celor din sală, care așteptau și ei ca și mine, de altfel, să îndrug două vorbe, mă măsurau din cap până-n picioare. Schițez un zâmbet fin ca să mă încurajez și să îmi creez un avânt ce avea să anunțe o improvizație de zile mari. Mă dau bătută în ale recitatului și mă angajez în slujba teatralismului de moment. Pe ce potecă a vieții am purces a merge, pe care șa am încălecat în a-mi atinge idealurile ? Care a fost alegerea mea? Bună ori rea? Încotro? Și către ce?

Parchez cu grijă în proximitatea tărâmului unde cred de cuviință că am să descopăr fără cusur cele căutate de mine, însă mare-mi fu mirarea când ochii mei se izbesc de „cărămida dură“ ce întregește edificiul mult vânat. Primele încercări eșuaseră, întrucât îmi doream să mă strecor cu orice preț înăuntrul celor patru pereți. Îmi imaginam că acolo se va fi ascunzând „tezaurul “ care dezleagă taina imposibilului prin probarea posibilului. Mă tentează să „arunc o piatră“ în fereastra aflată la o înălțime potrivită de așa natură încât să-mi salt trupul pe pervaz și să mă azvârl cu vigoare la adăpost. Mă simt amenințată de răceala zidului impozant care îmi opune rezistență și care parcă îmi șoptește pe sub cheia ușii : „ Renunță, nu e prea târziu!“.

Mă dau în lături. Fac doi pași înapoi și doi înainte. Mă retrag din raza propriului meu castel și mă însuflețesc prin aceea că spargerea geamului mi-ar asigura o reușită prea rapidă și care mi-ar garanta o senzație prea impregnată de o remușcare nemuritoare. Mi-aș submina cultul realității și aș frânge din prostie aripile visurilor mele.

Găsesc că voi fi aflând vreodată o modalitate prin care să deschid ușa turnului de fildeș, însă fără a clătina construcția dorințelor-mi arzătoare, ci printr-o manevră ce nu îi afectează „imunitatea“. Dar până atunci, ce ar fi dacă am zâmbi?