Și de ce focul mocnește atât de lent?

Și  de ce focul mocnește atât de lent?

Plouă. S-a lăsat răcoarea serii. Picăturile de ploaie se aud una după alta precum bătăile unui toboșar care încearcă să păstreze același ritm până ce va atinge climaxul de natură să surprindă pe ai săi spectatori când se așteaptă mai puțin. Tocmai atunci furtuna se dezlănțuie, copacii trosnesc, casele plutesc. E ciudat cum între alternanța dintre răceală și căldură nu e decât un salt. Pentru a fi capabili să facem saltul acesta, ne pregătim încă de când ne naștem când ne e tăiat cordonul ombilical care înseamnă alegerea dintre viață și moarte. Iată un prim salt către viață, către încercarea de a te încălzi și de a menține flacăra vieții până la ultima scânteie. E o provocare ce anticipează o propensiune spre idealizarea sensului vieții și care potențează împlinirea sufletească în viața telurică.

Stau departe de agitația de afară unde ploaia invadează străzile și potecile nebătătorite ale unor cătune. Mă aflu comod așezată în al meu pătuț și profit de acest fenomen meteorologic pentru a purta un dialog deschis cu mine însămi. Știu că pe o astfel de vreme neprietenoasă, activitățile în aer liber ori cele care necesită un volum energetic considerabil sunt suspendate. E timpul când e aproape imposibil să nu răcesc, de aceea grija mea de a-mi menține căldura corporală tradusă printr-un simț flexibil al articulației gândirii, e sporită. Mi-e teamă ca ai mei neuroni să nu fie depozitați într-un iceberg, căci m-aș afla într-o primejdie fatidică. Încerc să mă protejez și să mă vâr sub plapumă și să mă feresc de umiditatea caracteristică timpului ploios.

Din când în când fac un salt inteligent din pat până la șemineu pentru a mă asigura că voi supraviețui frigului redutabil și indezirabil care pare să îmi amenințe atât trupul cât și sufletul. Dar ce mai contează, de fapt? E improbabil ca sângele să pompeze ori ca oxigenarea creierului să fie optimă, când inima ți-e otrăvită cu fel și fel de emoții negative echivalente cu câteva sloiuri de gheață care par să fie azvârlite peste focul a cărui flacără puternică radia în întreaga încăpere.

 E zadarnică încercarea noastră de a rezolva aparența unei probleme dacă nu o tratăm în profunzimea ei care de cele mai multe ori trimite la o suplețe incredibilă. Nu e îndeajuns a vărui ori a  chitui printre rândurile de teracotă pentru a conserva un cămin ori de a pune lemne în sobă. Adevărul că aprinderea unui foc se aseamănă atât de mult cu stingerea lui, chiar dacă dintr-un anumit punct de vedere sunt două momente antagonice. Poate că paiele și bețele dintr-un chibrit înfășurate într-o porțiune de ciolofan rezolvă cu brio prima fază, însă cu toate acestea ai grijă ca ele să nu fie deja cuprinse de răceală, căci nu faci decât să ațâți focul și să te îndestulezi cu fumul care stoarce irecuperabil lacrimi din ochii înroșiți.

Căldura din cameră contrastează puternic cu viforul de afară. E la fel de adevărat că zbuciumul interior nu e întotdeauna redat prin atitudinea comportamentală, ci iese la iveală printr-o defulare întârziată. De ce focul mocnește atât de lent? De ce oare nu se stinge pur și simplu, de ce jarul subzistă câtva timp în vatră pentru a regăsi portița de reîncălzire? Oare a sta ca pe jar nu e o stare de rivalitate contra cărbunelui fizic care se află în așteptarea unui mănunchi de paie pentru a reînvia?