Așteptare exasperantă ori tăcere intrigantă?
Așteptare exasperantă ori tăcere intrigantă?
Aștept. Astăzi aștept să mi se întâmple ceva deosebit. Aștept un semn divin care să mă lumineze și să îmi orânduiască lucrurile în suflet și în minte. Mărturisesc că am obosit să aștept. Îmi displace sala de așteptare. Mi se pare fadă. Aceleași bănci de câțiva zeci de ani încoace susțin greutatea corporală a altor și altor oameni. Becurile ce radiază o lumină oarbă mă scot din sărite, căci nici nu mă mențin trează, dar nici nu mă lasă să mă bucur pe deplin de somnul-mi dulce.
În tot zgomotul specific unei gări a așteptării continue, eu nu mai aud nimic. Mă cufund într-ale mele gânduri și aștept nu ca altădată ivirea unei persoane dragi pe care să o pot strânge în brațe, ci mai degrabă mă aflu în așteptarea unui răspuns ori a unei cugetări înțelepte care să mă scoată din procesul de cernut a gândurilor-mi împotmolite și să mă răscolească în abisul existențial. Stau și cumpănesc dacă pretind prea mult. Mă gândesc dacă încurc lumea cu ale mele scrieri ori dacă e mai bine să mă abțin din a mai cugeta. Și atunci ce am să fac? Pur și simplu am să tac. Să tac nu știu dacă mă pricep atât de mult, însă am să încerc. Și mă gândesc că dacă eu tac, cum voi avea parte de replica inteligentă în așteptarea căreia mă aflu. Îmi răstorn iarăși concluziile și decid că tăcerea poate mai mult să mă încurce decât să mă ajute în situația în care mă găsesc. Nu, nu voi tăcea. Am să vorbesc. Să vorbesc, înțeleaptă decizie. Dar, cu cine?
Ideea e că cel de la care aștept o replică extraordinară, habar n-are cine sunt. Și mai ciudat încă, e că nici eu habar n-am cine e el. Și atunci cum ne vom cunoaște? Tare ciudat. Ciudat rău de tot. Iar atunci îmi năzare o idee. Ce ar fi dacă aș tăcea și eu până la urmă? Mă gândesc că dacă și el tace, apoi ne vom recunoaște mai facil. Dar, apoi iar mă întreb, și dacă el vorbește și eu tac, atunci ce mă fac? El nu știe că sunt eu ca să zică ceva inteligent, iar eu n-am de unde să îmi imaginez că e el ca să tac ori ca să vorbesc. Și atunci, să tac ori să vorbesc?
Of! Recunosc că am cam încurcat borcanele. Roșeața în obraji îmi e destul de evidentă. Sunt într-o situație critică. De situații critice am avut parte de-a lungul vieții mele, însă acum cred că am cam mult de furcă ca să găsesc și eu o scăpare de mijloc. Și ce se află între a tăcea și a vorbi? Hmm... A silabisi? Mhmm, nu prea merge. Seamănă cu a vorbi, adică se transmite ceva. Nu poți să afirmi că e totuna cu a tăcea, însă parcă nu e chiar un sinonim perfect cu a vorbi. Și atunci să vorbesc ori să tac?
Tac. Nu, nu tac. Vorbesc. Nu, nu vorbesc. Și ce îmi rămâne atunci de făcut? Aștept. Aștept acum și mâine și poimâne, dar până când? Nu știu. Și atunci mă năvălește o altă întrebare. Așteptare exasperantă ori tăcere intrigantă?