Cum spui adio?

Cum  spui „ adio“?

Vine un timp care întrece cu mult timpul de ieri. E vorba de timpul de azi care e în urmă față de timpul de mâine. E un timp specific pentru orice. E un timp care nu mai pune accent pe acțiunea motrică a acelor ceasornicului. E un timp mut. E un timp prelung, interminabil. E un timp care parcă stă în loc. E blocat în liftul amintirilor. E un timp feciorelnic. E lipsit de intrepiditate. E un timp căruia îi transpiră mâinile înainte de a bate la ușa amintirilor noastre. E un timp timid, și deloc locvace. E un timp închistat. E un timp învechit. E un timp sfâșietor. E un timp morbid. E un timp care prefigurează începutul sfârșitului. E un timp elegant. E îmbrăcat în frac franțuzesc. Timpul e întrerupt de cravata prea strâns înfășurată în jurul gâtului care curmă limbuția.

Ai parte de momente intuitive, de sclipiri geniale? Se știe că ale noastre gânduri fac scurtcircuit atunci când ideile se bat cap în cap. Și ajungi să realizezi că n-ai nicio idee. Ce idee am avut? De ce nu a fost bună? Nici eu nu știu. Deci nici voi nu știți. Dar ce știu? Știu că nimic nu e durabil. Știu că totul e efemer. Frunzele din copacul speranței sunt măturate de vântul-mi potrivnic. Trupul îmi e luat cu asalt de vârtejul care mă înveșmântează în acord cu tonurile tomnatice. Sunt pregătită pe îndelete să îmi iau „adio“ de la lucrurile trecătoare, superficiale. Și pentru că se cuvine ca un capitol să se încheie cu rafinament și tact, îmi încalț pantofii negrii cu tocuri înalte, mă rimelez, mă fardez, dau contur buzelor cu un ruj roșu, îmi încrețesc părul, mă parfumez, închid ușa după mine și ies din casă. Ies din amintirile fumegânde. Vreau ceva novator.

Nici câteva clipite bune n-au trecut, că aud cum un câine hoinar aleargă pe lângă mine, ahtiat fiind, probabil, de mirosul parfumului scump. Mă îndrept încotro văd cu ochii. Habar nu am unde am de gând să ajung. Îmi e îndeajuns că îmi oxigenez creierul. Stau la semafor. Nu îmi e de mirare că sunt claxonată, pesemne că rochița mulată îmi etalează coapsele și îmi ridică pieptul. Surâd perfid. Nu mă mai miră nimic. Trec strada fără să întorc spatele. Nu vreau să știu nimic. De fapt, știu că orice aș afla nu m-ar ajuta să știu ceva. Îmi continui drumul. Merg la fel de lent. Nu mă grăbește nimeni. Nu mă așteaptă nimeni. Merg ca să nu stau în loc. Oamenii trec pe lângă mine. Unii își dau ghionturi, alții chicotesc, alții mă măsoară din cap până în picioare, alții mai tupeiști mă iau în zeflemea, dar niciunul din ei  nu mă întreabă: „ Cum te simți?“

De pe un bulevard, ajung într-altul și tot așa până picioarele încep să obosească și să riposteze. Mintea le ordonă să facă un pas în față și să păstreze ritmul milităresc cadențat de până acum, însă plictiseala vagaboandă pune stăpânire pe mine. Nu mă clintesc din loc. Oamenii se mișcă într-o parte și alta a corpului meu. Amuțesc. Încerc să strig. Încerc să șoptesc. Mă simt descumpănită. Nu e nimeni care să mă observe. Nu e nimeni care să îmi ghicească gândurile. Tresalt. Ploaia mă amenință prin răceala sa. Stau în loc în ai mei pantofiori minusculi lipiți unul de altul, de parcă ar fi fost vorba de un coup de foudre nu altceva. Mă simt intrigată și mă întreb: „ Cum spui adio când buzele îți sunt lipite, iar vorbele mute?“