De ce șuieră vântul?
De ce șuieră vântul?
Stau perplexă. E fascinant scenariul de viață. E pur și simplu fantastic cum dincolo de tot și de toate, gândurile mărețe se convertesc într-un alt soi de iluzie optică. E impresionant rău de tot cum totul se disipă. Nu miști un deget. Totul se schimbă la 90 de grade. Nu e vorba de spiritul providențial. E doar alegerea personală. Dai o raită prin împrejurimi și nu te mișcă nimic. E rece. Prea rece. Îmi e frig. Îți pitești căciula pe cap ca să nu lași frigul să te cucerească. Te îndepărtezi de circumspecția unora ca să îți prelungești febrilitatea cugetului.
De la revărsatul zorilor de zi și până la crepuscul, trece multă vreme.E un salt greoi și primejdios. Mă avânt cu încântare în trambulina nădejdii. Senzația de adrenalină mă trezește la viață pe măsură ce îmi desfac larg brațele ca printr-o cuprindere dulceagă să sărut cu ochii minții steaua ce îmi călăuzește calea. Mă echipez cu grijă, îmi suflec atentă mânecile. Îmi lustruiec pantofii prăfuiți. Și o iau de la capăt. Închid ochii. Printr-o plăsmuire, totul capătă proporții normale. Totul e șăgalnic. Redeschid ochii. Sunt timorată. Mă suspectez. De ce mi-am curățat pantofii? Să-mi fi amorțit gândurile între timp? Nici vorbă. E un conglomerat de gânduri care zumzăie fără ca s-apuc măcar să-mi trag răsuflarea. Mă cuprinde un acces de furie. Mă obosește culoarea neagră a pantofilor ceruiți. Bustul îmi e zdruncinat de ceva timp de inima fremătândă. O iau la sănătoasa.
Îmi sună apa în cap. Nici în ruptul capului nu-mi vine să mă opresc. Încălțămintea îmi devine neîncăpătoare de umflătura de la nivelul rotulei. Mușchii par să se relaxeze. Inima îmi pompează din ce în ce mai tare. Mă încearcă o senzație maladivă în moalele capului. Mă simt străfulgerată de un gând sinistru. Nu mă mai gândesc de ce alerg și unde vreau să ajung. Ochii mi se pironesc în direcția picioarelor. Pe sub sprâncene și dincolo de lungul nasului, mă încearcă o zvâcnire ferventă. Praful filtrează de minune cu ai mei pantofi. Sunt îmbujorată. Am reușit! Imperfecțiunea îmi întărește starea de spirit. Într-o fracțiune de secundă, zâmbetul îmi dispare ca printr-un vis. Îmi coboară curând colțurile gurii.
Ce se întâmplase? De ce praful-mi fuge cu rapiditate din fața ochilor? Nici măcar nu apucai să îi urez o ședere plăcută și o vizită prelungă. De ce răsuflarea rece a zefirului mi-a tulburat starea de spirit și mi-a spluberat priveliștea-mi splendidă? De ce șuieră vântul ?
Nu, tu, disperare, nu mă învingi. Îmi dezleg în trei timpi și trei mișcări șireturile. Îmi abandonez pantofii. Șosetele albe devin curând cenușii. Mă alină. Colțurile gurii se ridică și se prefigurează pe nesimțite un zâmbet sublim. Mă opresc din avântul ce-mi luasem. Și sunt nedumerită. De unde folia alergatului? Închid ochii. De atâta oboseală fizică, rațiunea-mi e înduplecată. Ațipesc uitând frământările-mi grave ca și cum aș fi dezlegat misterul... Praf și pulbere?