De ce ne ținem de mână?

De ce ne ținem de mână?

Mă bucur de o promenadă pe o vreme însorită într-un oraș necunoscut dar care avea să-și devoaleze gradual surprinzătoarele secrete. Ochii-mi clipesc întruna. Par cuprinși de o foame inexpugnabilă. Dintr-o privire fugitivă trec peste zeci de oameni aparent diferiți încadrați de fundamentele solide ale unor clădiri ce poartă încă stigmatele vremurilor de odinioară. Inima îmi tresaltă când văd steagurile frumos aliniate militărește prin fața oricărui balcon. Rucsacuri, înghețată, palmieri, ciocolată, pești, iaht, muzee, parcuri, faleză……….și două mâini întrepătrunse……. STOP !

Nu sunt regizor, însă am nevoie de o dublură ca să încheg ultima idee. Ziceam de 2 mâini îmbrățișate. Mă uit în dreapta și în stânga și mă văd izbită de fața veridică a susmenționatului moment. Da, e o strângere de mână. Surâd împlinită când văd că doi oameni ajunși de niscaiva vreme la vârsta a treia, nu se slăbesc deloc din priviri, iar împreunarea mâinilor e puternică. Mi-e demontată din start perspectiva. Merg mai departe, iar prin aceiași ochi văd cum o ceată de domni grizonați își joacă jocul, pândid cu sufletul la gură direcția în care bila și-a luat o zvoltă îndată ce a fost pișcată inteligent de tacul norocos. E îmbucurător cum totul se mișcă în jurul tău și ajungi să fii mișcat din ceața ce ți se surpă strat cu strat.

Ești trezit din gândurile hoinare de tăria parfumului care împânzește întreaga piațetă, de parcă ar vrea să atingă cu tot dinadinsul răsuflarea-ți întretăiată și caută a valida nuanța pulsațiilor epicureice. Percutant e că la nivel atmosferic irumpe o consonanță senzorială care pe alocuri se ramifică în disonanțe subsecvente amintind de Turnul lui Babel.

Ochelarii de soare îmi aterizează deasupra nasului dintr-o mișcare fină. Văzul îmi e puțin distorsionant dintr-o fobie pentru patrupedele noastre credincioase, însă gândirea-mi e delectată de acele smucituri canine din supravegherea stăpânilor care trădează impulsul de a se întregi, de a găsi acea „mână” în căușul căreia să se aciueze.

Priveliștea mirobolantă ce ți se desfășoară prin aceiași ochi devine persiflantă în alți ochi …  Razele solare te străbat domol pe spate și îți reîmprospătează cordial traseul longeviv al fericirii… Nu mi-e chiar atât de stranie vederea a două mâini frumos îmbrățișate. Am norocul de a nu fi de pe Marte, dar nici de pe Venus. Fascinația creatoare freamătă în ritm allegro, când contemplez asupra acelorași mâini îmbrățișate… Intensitatea sentimentalistă e reductibilă la acea împreunare de mâini ? A ți se oferi brațul celuilalt de care să-ți sprijini corpul e un înlocuitor asimetric al mâinilor împreunate ? Acele brațe  se ciocnesc pur admirativ ori pur și simplu lasciv ? Și, atunci de ce ne mai ținem de mână ?