De ce ne salutăm când ne întâlnim?

Mă întreb adeseori dacă viața noastră e preprogramată. De unde până unde această idee? Găsesc că sunt lucruri la care purcedem fără a ne gândi vreo clipită. De ce? Sunt operațiuni pe care creierul nostru le efectuează automat și cărora le atribuim o semnificație universal valabilă de fiecare dată când recurgem la ele. Vi se întâmplă să faceți lucruri cu o mașinalitate obișnuită și pe care nu le sesizați în perioada curentă, însă pe care le rețineți cu atâta amănunțime atunci când ele nu se mai întâmplă? Oare de ce?

 Da, omul e o ființă bio-psiho-socială și tocmai din acest considerent are nevoie să îndeplinească mai multe activități în 24 de ore. Cu alte cuvinte, trebuie să își rezerve un timp pentru o diversitate de chestiuni. Timp pentru nevoile fiziologice. Timp pentru familie. Timp pentru socializare. Timp pentru carieră. Acestea să zicem că sunt principalele sectoare importante cărora trebuie să le alocăm o bună parte din timpul nostru. Lipsa unuia ori a altuia prefigurează surveniența unui dereglaj emoțional, a unor disfuncționalități de o natură multiplă, ce echivalează cu un regres implacabil. A nu ne amăgi că substituirea unui plan prin prelungirea altuia, izbutim să amânăm instalarea regresului. Nici vorbă. E vorba, într-adevăr de o consubstanțalitate, căci, în fond, prin atingerea tuturor celor 4 planuri, ni se întregește harta nevoilor personale. Cu toate astea, e un soi de interdependență care asigură un echilibru al ființei umane.

Fac un popas asupra domeniului socializării. Precum aminteam, mă opresc asupra timpului pentru comunicare. Și atunci mă întreb dacă tăcerea face parte din sistemul comunicațional? Mă întreb dacă absența vorbelor pot suplini totalmente prezența gesticulației? Mai exact, când doi câini se întâlnesc, unii se pot abține din a lătra pentru a-și saluta camaradul prin aceea că își mișcă coada cu o demnitate deloc neglijabilă. Oare de ce uneori trebuie să citim dincolo de gesturi? De ce un domn își ridică mașinal pălăria atunci când întâlnește o doamnă? De ce obișnuim a ne atinge ușor pomeții unuia altuia atunci când ne întâlnim fortuit? De ce bărbații își strâng ușor mâinile când se întâlnesc? De ce cucoșul și găina își numără penele când dau ochi în ochi?

Salve, amici! Știu că nu mai suntem într-o epocă când toată lumea cunoaște pe toată lumea. Însă, știu că e un timp când lumea e mai mică decât ți-ai fi putut vreodată imagina. Și atunci? Ce se face, atunci când ne aruncăm privirea în altă parte atunci când zărim chipul unei persoane cunoscute? Ce se face atunci când ne prefacem că suntem invadați de ceea ce prin traducere se numește nemurirea sufletului fix atunci când suntem salutați cu o politețe nepărtinitoare? Ce se face atunci când intenționat trecem strada pentru a evita contactul vizual cu persoana X, Y, Z? Ce se face atunci când ochii scrutează privirea celuilalt câteva secunde bune, iar într-o fracțiune de secundă își schimbă traiectoria vizuală, de parcă ar fi fost prins pe picior greșit? Ce se face atunci când de bunăvoie și nesiliți de nimeni ne schingiuim timpul pentru socializare...?

Salve amici!