De ce tango?

De ce tango?

Palpând clapele pianului cu atâta pasiune, mă întreb ce s-ar întâmpla dacă un arcuș al pianului s-ar desprinde de acel mecanism unitar care răsună atât de minunat în întreaga încăpere solitară? De ce e sala goală? De ce interpreta e îmbrăcată fastuos dacă nu e nimeni în auditoriu? De ce alege  tango-ul ? Suita dece-urilor e prelungită la infinit. Răspunsurile sunt subânțelese. Dar, oare de ce formularea întrebărilor devine imanentă?

Simțirea îmi e dezmorțită când auzul meu se delectează cu distorsionanta alternanță melodică. Răvășirea emoțională e perdantă. Starea de trezvie e de o contradictorialitate gigantică. Rațiune ori simțire? Frenezie corporală ori divergență ideatică? Concupiscență ori isichie? O preumblare hoinară a gândurilor printre faldurile rochiei de altădată?  O străfulgerare perenă tradusă printr-o pulsație ininteligibilă din crochiul existențial?

Tango, tango... În fiece zi dansăm într-un ritm sau altul. Cine stabilește ritmul? E providențial ori e exprimabil printr-o manifestare unilaterală de voință? Toți din jurul tău dansează. Importă dacă melodia e dansabilă sau nu? O armonizare expresă a minții și a trupului ori o degringoladă tacită a spiritului uman?