Nimic nu e nou sub soare

Nimic nu e nou sub soare

Pe zi ce trece, îmi dau seama că problemele, necazurile, fericirile ori tristețile unora sau altora dintre noi, fac corp comun cu cele ale înaintașilor noștri. În acele clipite revelatoare când corzile sufletului încearcă să se acordeze cu ritmul vieții prezente trepidant și frenetic, mă surprind pe mine însămi într-o stare de misticism insezizabil până atunci. Ideea e că umanitatea de ieri în consubstanțialitatea ei originară rămâne aceeași cu cea de mâine și cu cea de poimâine. Posteritatea gravitează în jurul unui axis mundi prea puțin comprehensibil în condițiile în care nu decelăm un modus vivendi pe care să ni-l apropriem cu însuflețire. Nu e timpul de animozități ori de regrete, însă viața își continuă cursul cu sau fără petulanța noastră de a ne prosterna vis-à-vis de gândirea triumfătoare a cugetătorilor înclinați înspre o chintesență deloc de neglijat ori, mai degrabă, deloc neglijabilă.

Timpul nu stă în loc, oricât de mult ne-am dori ca acest lucru să fie pasibil de complinire uneori. E injust că micile bucurii în care constă, finalmente, culmea împlinirii sufletești se convertesc într-o simplă amintire ce se împotmolește cu nesaț și cu un tremur imperceptibil în buretele cranian. E crud că realizezi unele chestiuni de ordin imperativ imediat după ce te-ai sustras de bună voie și nesilit de nimeni de la aducerea la îndeplinire a obligațiunilor categoric moralicești. Dar ce înseamnă a trăi în acești termeni și condiții? A trăi înseamnă a te bucura și a suferi, în egală măsură. Nu există o balanță al cărei talger să ne indice cât ne e sortit să ne fericim unii pe alții ori cât ne e permis să ne repliem în noi înșine. Trăim cu iluzia unei absolutizări a libertății pe care am sădit-o în al nostru chip încă de la prima suflare și pe care ne obstinăm să o proteguim până la ultima scânteie.

Dar câți dintre noi sunt fericiți? Cum aș putea să proced a transla propria-mi fericire către celălalt în măsura în care zicala tipic eminesciană își dovedește o aplicabilitate sporadică? În fond, florile fericirii ce îmbobocesc în corpusul memoriei afective tind să molipsească starea de spirit a celuilalt, însă predispoziția singulară a sinelui înspre a se ferici va comporta o interdependență umană păgubitoare pentru generatorul de emoții, creditorul de încredere nestrămutată și pentru debitorul concretizării expectanțelor augmentate la data exigibilității interșanjabilității confidențialităților?

Ce e de făcut? Lucrurile sunt chiar foarte simple?! De ce căutăm să le complicăm? La ce bun? Viața trăită cu monotonie ori gustată la nivel de vârf, e una și aceeași. Când îți pui capul pe pernă, bucuria ori spleen-ul dintr-a ta cugetare și chemare e suspendat într-un spațiu închis în care cauți cu atât avânt „ tăcerea nopții“ lui Pușkin pentru a plânge într-o silențiozitate nebănuită și nebănuitoare? Și atunci, stau și mă frământ întrebându-mă, oare de ce luna se învârte în jurul Pământului, iar Pământul se învârte în jurul Soarelui? E o congruență explicită. Venim pe lume cu vederea încețoșată, întrucât nu pricepem ce se întâmplă cu noi, fiind luminați de văpaițele lunii în bezna nebuloasă a zorilor vieții. Trăim sprijinindu-ne cu ale noastre mădulare de scobitura telurică până ce devenim apți a ne susține corpul fără a încasa o zdruncinătură zdravănă. Și de ce toată această înlănțuire converge către Soare? Oare prin Soare nu se înțelege raza de speranță, de încredere mutuală în insolitul necunoscut în care viețuim și devenim țărână, încercând din răsputeri să adormim cu zâmbetul pe buze căci am zărit luminița de la capătul tunelului? Însă, nu intenționez să conchid într-o disonanță melodramatică. Mă bate gândul că între soare și soră subzistă o coeziune ineluctabilă. Mi-aș adresa interogația eugenionesciană: «Suis-je seul?», însă mă încred că lumina ce emană de la Soare e susținută de căldura sufletească ori cel puțin corporală a unui om ce ne e hărăzit să ne îmbrățișeze atunci când ne aflăm în căutarea tăcerii lui Pușkin și să ne prelungească zâmbetul atunci când experimentăm extazul în tandem cu scrierile ciceroniene.