Și pentru ce atâta zarvă?

Și pentru ce atâta zarvă?

Din când în când stau în fața oglinzii și dincolo de operațiunea de machiaj ori cea prin care îmi aranjez părul, stau câteva minute bune și dincolo de ceea ce văd, stau și mă întreb pentru ce toate astea? Oare nu ești frumos și fără trucuri cosmetice, căci în fond de ce ne e rușine? Oare prin estomparea imperfecțiunilor, ne periem defectele ori viciile? Cu siguranță nu, și atunci de ce zăbovim în fața oglinzii atâta timp înainte de o primă întâlnire ori înainte de participarea la o conferință? Ne e frică că oamenii nu ne vor simpatiza din cauza înfățișării noastre? Dar, în fond, noi ce urmărim? Să ne facem plăcuți prin aceea că suntem bogați sufletește ori înzestrați trupește?

Uităm să acordăm importanță lucrurilor mărunte din propria-ne viață și nu facem altceva decât să ne fluture ochii după mașini scumpe, haine de firmă, țigări tari și cockteiluri la prețuri exorbitante, vacanțe peste hotare, un loc de muncă de direcțiune? Oare de ce? Oare banii suplinesc ceea ce lipsește în inima unui om? Ce faci când nu știi ce să faci? Scormonești în îngrămădeala de gânduri răstălmăcite de-a lungul anilor și într-un final nu găsești niciun răspuns. Te arăți indiferent. Nu mai știi ce vrei. Te complaci în situația în care ești și stai cu mâinile încrucișate și picior peste picior. Te uiți la lucrurile tale și ți se par prea multe. La ce bun un șifonier bombardat cu pantaloni la dungă, costume fine, cămăși mătăsoase și pantofi delicați, eșarfe elegante? Îmi prisosesc. Ce caută ele în dulap la mine, cine le-a pus acolo și cu ce scop?                                                  

Simt că nu mai am aer și că mă sufoc. Eșarfa e prea strâns înfășurată în jurul gâtului ca să îi confere iluzia de subțirime, rochia neagră îmi încorsetează trupul prea tare încât nu-mi lasă pieptul să respire, pantofii îmi fac bătături, iar eu în loc să am un zâmbet de milioane și să îmi fac reclamă la pasta de dinți, stau cu capul în pământ privindu-mi mai mereu pantofii de frică să nu îmi iau o trântă bună, iar în loc să strălucesc nu fac altceva decât să mă agit și să arăt ca un om sleit de puteri și cât se poate de nefericit. Pentru ce atâta zarvă?

Iau un vraf de haine și le arunc într-o valiză. Cosmeticelor le fac loc în coșul de gunoi. Oamenilor falși le spun „ adio“. Îmi pun aspiratorul în priză și îmi șterg urmele misiunii, de parcă încerc să maschez cumva scena de la locul crimei. Mă demachiez. Mă uit din nou în oglindă, iar de această dată mă încântă faptul că zăresc un fir alb în cap și că mi-a ieșit un coș pe frunte. Un zâmbet larg își face loc în colțul gurii, gropițele îmi ies în evidență, iar pasta de dinți e scoasă la promovare. Nu o să fiu duplicitară și să îmi permit să mă compar cu Alba ca Zăpada, însă sunt mulțumită așa cum sunt. Ție ce ți se răspunde când apelezi la formula magică: „ Oglinjoară, oglinjoară, oare sunt eu fericit într-al meu gând și printre ale mele cugetări?“