Trenule, unde mă duci?

Trenule, unde mă duci?

Am o stare admirativă perpetuă pentru trenurile care aleargă necontenit pe șinele de cale ferată. Mă minunează că poți să străbați cam toate treptele de relief. În fața-ți luminată de bagheta magică a regelui soare, se perindă zeci de căsuțe adunate, paralele ori răsfirate, care se chinuie să țină pasul cu acel trenuleț de jucărie care făcea zigzaguri prin sufrageria copilăriei tale, dar care de această dată prinde proporții normale. Ești îndemnat în astfel de clipe să dialoghezi cu tine însuți. Te redescoperi prin descoperirea lucrurilor care se arată sincer și necosmetizat în bioritmul lor natural.

Mărturisesc că nu am călătorit de prea multe ori cu trenul. Însă am mers într-atât de mult încât să mi se lipească șira spinării de scaun, iar picioarele să-mi amorțească de-a binelea. Cert e că nu e timp pe îndelete să faci o curățenie generală prin toate sertarele vieții, căci cine știe cât timp se furișă de la o ultimă întrevedere spirituală. Gândurile îmi fug prin filtrul minții și mă încearcă fel și fel de emoții. Acum zâmbesc fin cu ochii întredeschiși, de frică parcă să nu mă dogorească mingea de foc a soarelui, deși e imposibil să mă amenințe de cealaltă parte a sticlei de la geamul trenului, ca pentru alte câteva secunde să îmi înec amărâciunea prin închiderea pleoapelor ce se visează a fi gâdilate de acele raze calde care se propagă pretutindeni la o oră bine cumpănită.

Trenul pleacă la o oră precisă. Așa se întâmplă și cu năzuințele noastre care prind un avânt grozav, dar care până la destinație parcurg cale lungă. Pasagerii noștri aflându-se într-o permanentizare a reveriei, fiind zguduiți de schimbarea macazului, își dau seama ori că au ratat destinația ori au senzația unui déjà-vu de prea mult timp cultivat în plăsmuirea personală.

Sunt clipe când mă întreb dacă între acea mână de oameni care se urcă și coboară există vreo legătură directă ori indirectă. Mă întreb dacă e o pură întâmplare ori dacă e un rendez-vous prilejuit de pronia cerească.

Îmi arunc ochii în dreapta și în stânga și disting cu încântare că veselia oamenilor e predilectă. Bujorii în obraji, cheful de vorbă, harul de a istorisi întâmplări de-ale locului în „ dialectul“ neaoș mă împinge să îmi ascut urechile, să fac ochii mari. Aceeași expectativă a povestioarei se traduce prin sprâncenele devenite acum arcuite, pesemne că sunt tare curioasă de vorbele pe care avea să le îndruge povestitorul.

După câteva stații, examinez din nou compartimentul care la începutul călătoriei era atât de aglomerat, încât nici n-aveai unde să arunci un ac. Acum, mă văd rămasă doar în compania unei foarte bune prietene. Mă prinse, sincer, un pic de nostalgie după acei oameni care mi-au rămas necunoscuți, dar care mi-au reactualizat o lecție extrem de importantă. Oamenii vin și pleacă indiferent ce am face. Dacă inițial mă simțeam stânjenită la ora 7:00 să mă aflu într-un zgomot verbal predominant ce concura destoinic cu cel motrico-auditiv, peste niscaiva timp realizai că, într-adevăr, nu am moțăit așa cum îmi propusesem, însă acei oameni m-au izbit de „geamul“ realității prin a lor aprigă dorință de a povesti și de a trece prin viață ca furnica din lirismul topârcenian.

E de la sine înțeles ca înainte de a te urca în tren  îți iei bilet, așa că știi unde vrei să ajungi. Chiar și un întârziat trezit cu noapte-n cap în cele câteva minute până vine controlorul de la care își exprimă dorința de a-și cumpăra bilet, oricât de buimăcit ar fi, alege o destinație indiferent dacă vrea să ajungă la ea ori nu. Se va decide pe parcurs și, oricând va putea să își deturneze traseul. Însă, ce ne facem cu acei oameni de tipul „domnul Goe“ care mereu vor alerga după biletul smuls de adierea puternică a vântului? Iată un posibil scenariu unde întrebarea „ Trenule unde mă duci?“ își are rostul...