"Zi-i Vasile, zi-i"

“Zi-i Vasile, zi-i”

Îmi șade bine în costum popular. Firul roșu însăilat pe șorț și pe bluză îmi șterge paloarea feței. Gândul că portul popular îmi găzduiește mădularele mă încântă de o exaltare puțin ciudată. Mi-e atât de drag să mă oglindesc și să mă minunez cât de bine îmi stă. Până acum ceva timp, hainele populare nu mă mișcau prea mult. Întâmplarea vieții prilejuiește o ocazie fascinantă din care aveam să descopăr cât de mult poate însemna o ie lucrată toată manual.

Primele frânturi melodice populare pe care le-am audiat și încă îmi reverberează cu vigoare în memoria auditivă, sunt cele difuzate la un radio a cărui antenă o fixam cu mâna de fiecare dată când îl puneam în priză. În priză aveam să fiu și eu și după ascultarea acestora. Pasul dansului nu l-am deprins decât destul de tardiv, însă nu pot să nu amintesc de felul în care mă piteam când era vorba de dans popular în toiul unei petreceri. De multe ori, preferam să lipsesc din această atmosferă sărbătorească din simplul motiv că picioarele mele nu se armonizau cam deloc cu celelalte prezente la horă. Am călcat picioarele multora până când am început și eu să-mi mișc șoldurile în sincron. Ideea e că nu mă disculp, zâmbesc și o iau de la capăt.

Costum popular? Emoție refulată și lacrimi fierbinți? Nădejde, virtute și credință? Ochii mi-s absorbiți așișderea când pânza albă a unei ii îmi devoalează o întreagă regie actoricească ce trădează performanța unei mâini care nu s-a obidit și a unui ochi care n-a ațipit prea timpuriu. Am avut un moment în care am făcut parada modei cu costume populare. Dintre toate, mi-a rămas vie în amintire și în suflet ia străbunicii lucrată în timpul celui de-al doilea război mondial. Îmi era teamă ca pânza ușor îngălbenită de negura vremii să nu se destrame de îndată ce o vâr pe mine. Marea surprinză fu când mă privii în oglinda cea mare din odaia de curat a bunicii. Revărsarea razelor de soare prin ochiul de geam întredeschis mă înconjura într-o lumină cu adevărat aureală. În acel moment unic, întredeschid cu un zâmbet larg gura și purced a îngâna ritmul unei melodii pe care o auzisem în frageda-mi copilărie și care stătuse într-o stare latentă până ce buzele se dezmeticiseră și o interpretară cu atâta duioșie în glas, cu un tremur corporal cu și cu un puternic accent gestural.

Lacrimile se zăresc cu migală în colțul ochilor impregnați parcă de solemnitatea ocazionată de portul popular. În mine se trezise un spirit de care nu eram conștientă până atunci. Cursul vieții efemere? De ce atunci? Șirul aparent neîntrerupt al motivelor folcloristice se curmă brusc și iremediabil de tivul croșetat. Îmbinarea culorilor calde cu cele reci reîntregește tabloul vieții în care se surpă linia fină ce desparte cerul de pământ... Atunci e și acum. Acum e și atunci. Aici e și acolo. Acolo e și aici. Aici și atunci? Acum și acolo? Tot ce tresaltă în mine acum și aici e: “Zi-i Vasile, zi-i”!