Punct  și de la zero

E încă anotimpul primăvăratic care ne animează și ne trezește din starea de monotonie lâncedă. E acel sezon când visurile par să se vâre cu avânt într-al nostru avion al năzuințelor ce par să atingă culmea absolutului de nimeni aflat. E acel moment când îți dai seama că din nimic se poate naște ceva, că din ceva măreț se va ajunge la nimic. Și atunci, ce faci? Pur și simplu stau. Contemplez. Mă uit din când în când pe fereastră. Aerul răcoros și puternic înmiresmat mă îmbie să îmi flutur palmele întinse de parcă aș vrea să adun gradele ori presiunea atmosferică în podul palmei mele.

Unele fericiri înmuguresc tardiv față de momentul mult așteptat într-o fază incipientă. Florile de o construcție fragilă se încumetă să danseze în sera vieții și să învețe a asculta simfonia necruțătoare a nesiguranței. Mă încântă ori mai bine zis admir cum florile își răsucesc capul de parcă ar încerca să își pună în evidență podoaba capilară. Atitudinea lor expansivă e similară cu cea a unui păun care își scoate la iveală penajul de o coloristică impresionantă. E ceva de o fabulozitate fulminantă și care încordează cu o pregnanță extraordinară pârghia eului creator. E  un moment revelator când îți dai seama că viața e formată din momente. Momente atât de disparate unele de altele, dar care mai devreme sau mai târziu se vor închega într-un mănunchi de clipe cu adevărat prețioase. Totul are un sfârșit și un început. E timpul să învățăm a ne învârti în cerc fără a cădea. E timpul când îți asumi totul sau nimic, căci în fond ce ai mai avea de pierdut? Nimic! Sau poate totul? E adevărat că roata vieții se întoarce atunci când ședeai cel mai confortabil pe a ta saltea Dormeo, însă nu poți să te faci nevăzut. E un semn de lașitate. Îți pierzi din tăria pe care vrei să o afișezi în fața celorlalți.

Așteptarea uneori nu este cea mai bună soluție. Și atunci? Acționează! Caută într-a ta îmbrobodeală de speranțe fisurate și alege-le pe cele care sunt pe cale a fi concretizabile să îți întregească imaginea sinelui și să te poarte pe valurile vieții cu demnitate și deferență. Nu-mi plac salturile excepțional de neisnspirate care culminează printr-o cădere surdă și dezolantă. Nu fug, ci mă retrag din arealul imposibilului și mă ancorez în raza posibilității ori a probabilității. Ce mai aștepți?! „ Pe locuri, fiți gata, start!“

Cum  spui „ adio“?

Vine un timp care întrece cu mult timpul de ieri. E vorba de timpul de azi care e în urmă față de timpul de mâine. E un timp specific pentru orice. E un timp care nu mai pune accent pe acțiunea motrică a acelor ceasornicului. E un timp mut. E un timp prelung, interminabil. E un timp care parcă stă în loc. E blocat în liftul amintirilor. E un timp feciorelnic. E lipsit de intrepiditate. E un timp căruia îi transpiră mâinile înainte de a bate la ușa amintirilor noastre. E un timp timid, și deloc locvace. E un timp închistat. E un timp învechit. E un timp sfâșietor. E un timp morbid. E un timp care prefigurează începutul sfârșitului. E un timp elegant. E îmbrăcat în frac franțuzesc. Timpul e întrerupt de cravata prea strâns înfășurată în jurul gâtului care curmă limbuția.

Ai parte de momente intuitive, de sclipiri geniale? Se știe că ale noastre gânduri fac scurtcircuit atunci când ideile se bat cap în cap. Și ajungi să realizezi că n-ai nicio idee. Ce idee am avut? De ce nu a fost bună? Nici eu nu știu. Deci nici voi nu știți. Dar ce știu? Știu că nimic nu e durabil. Știu că totul e efemer. Frunzele din copacul speranței sunt măturate de vântul-mi potrivnic. Trupul îmi e luat cu asalt de vârtejul care mă înveșmântează în acord cu tonurile tomnatice. Sunt pregătită pe îndelete să îmi iau „adio“ de la lucrurile trecătoare, superficiale. Și pentru că se cuvine ca un capitol să se încheie cu rafinament și tact, îmi încalț pantofii negrii cu tocuri înalte, mă rimelez, mă fardez, dau contur buzelor cu un ruj roșu, îmi încrețesc părul, mă parfumez, închid ușa după mine și ies din casă. Ies din amintirile fumegânde. Vreau ceva novator.

Nici câteva clipite bune n-au trecut, că aud cum un câine hoinar aleargă pe lângă mine, ahtiat fiind, probabil, de mirosul parfumului scump. Mă îndrept încotro văd cu ochii. Habar nu am unde am de gând să ajung. Îmi e îndeajuns că îmi oxigenez creierul. Stau la semafor. Nu îmi e de mirare că sunt claxonată, pesemne că rochița mulată îmi etalează coapsele și îmi ridică pieptul. Surâd perfid. Nu mă mai miră nimic. Trec strada fără să întorc spatele. Nu vreau să știu nimic. De fapt, știu că orice aș afla nu m-ar ajuta să știu ceva. Îmi continui drumul. Merg la fel de lent. Nu mă grăbește nimeni. Nu mă așteaptă nimeni. Merg ca să nu stau în loc. Oamenii trec pe lângă mine. Unii își dau ghionturi, alții chicotesc, alții mă măsoară din cap până în picioare, alții mai tupeiști mă iau în zeflemea, dar niciunul din ei  nu mă întreabă: „ Cum te simți?“

De pe un bulevard, ajung într-altul și tot așa până picioarele încep să obosească și să riposteze. Mintea le ordonă să facă un pas în față și să păstreze ritmul milităresc cadențat de până acum, însă plictiseala vagaboandă pune stăpânire pe mine. Nu mă clintesc din loc. Oamenii se mișcă într-o parte și alta a corpului meu. Amuțesc. Încerc să strig. Încerc să șoptesc. Mă simt descumpănită. Nu e nimeni care să mă observe. Nu e nimeni care să îmi ghicească gândurile. Tresalt. Ploaia mă amenință prin răceala sa. Stau în loc în ai mei pantofiori minusculi lipiți unul de altul, de parcă ar fi fost vorba de un coup de foudre nu altceva. Mă simt intrigată și mă întreb: „ Cum spui adio când buzele îți sunt lipite, iar vorbele mute?“ 

Și pentru ce atâta zarvă?

Din când în când stau în fața oglinzii și dincolo de operațiunea de machiaj ori cea prin care îmi aranjez părul, stau câteva minute bune și dincolo de ceea ce văd, stau și mă întreb pentru ce toate astea? Oare nu ești frumos și fără trucuri cosmetice, căci în fond de ce ne e rușine? Oare prin estomparea imperfecțiunilor, ne periem defectele ori viciile? Cu siguranță nu, și atunci de ce zăbovim în fața oglinzii atâta timp înainte de o primă întâlnire ori înainte de participarea la o conferință? Ne e frică că oamenii nu ne vor simpatiza din cauza înfățișării noastre? Dar, în fond, noi ce urmărim? Să ne facem plăcuți prin aceea că suntem bogați sufletește ori înzestrați trupește?

Uităm să acordăm importanță lucrurilor mărunte din propria-ne viață și nu facem altceva decât să ne fluture ochii după mașini scumpe, haine de firmă, țigări tari și cockteiluri la prețuri exorbitante, vacanțe peste hotare, un loc de muncă de direcțiune? Oare de ce? Oare banii suplinesc ceea ce lipsește în inima unui om? Ce faci când nu știi ce să faci? Scormonești în îngrămădeala de gânduri răstălmăcite de-a lungul anilor și într-un final nu găsești niciun răspuns. Te arăți indiferent. Nu mai știi ce vrei. Te complaci în situația în care ești și stai cu mâinile încrucișate și picior peste picior. Te uiți la lucrurile tale și ți se par prea multe. La ce bun un șifonier bombardat cu pantaloni la dungă, costume fine, cămăși mătăsoase și pantofi delicați, eșarfe elegante? Îmi prisosesc. Ce caută ele în dulap la mine, cine le-a pus acolo și cu ce scop?                                                  

Simt că nu mai am aer și că mă sufoc. Eșarfa e prea strâns înfășurată în jurul gâtului ca să îi confere iluzia de subțirime, rochia neagră îmi încorsetează trupul prea tare încât nu-mi lasă pieptul să respire, pantofii îmi fac bătături, iar eu în loc să am un zâmbet de milioane și să îmi fac reclamă la pasta de dinți, stau cu capul în pământ privindu-mi mai mereu pantofii de frică să nu îmi iau o trântă bună, iar în loc să strălucesc nu fac altceva decât să mă agit și să arăt ca un om sleit de puteri și cât se poate de nefericit. Pentru ce atâta zarvă?

Iau un vraf de haine și le arunc într-o valiză. Cosmeticelor le fac loc în coșul de gunoi. Oamenilor falși le spun „ adio“. Îmi pun aspiratorul în priză și îmi șterg urmele misiunii, de parcă încerc să maschez cumva scena de la locul crimei. Mă demachiez. Mă uit din nou în oglindă, iar de această dată mă încântă faptul că zăresc un fir alb în cap și că mi-a ieșit un coș pe frunte. Un zâmbet larg își face loc în colțul gurii, gropițele îmi ies în evidență, iar pasta de dinți e scoasă la promovare. Nu o să fiu duplicitară și să îmi permit să mă compar cu Alba ca Zăpada, însă sunt mulțumită așa cum sunt. Ție ce ți se răspunde când apelezi la formula magică: „ Oglinjoară, oglinjoară, oare sunt eu fericit într-al meu gând și printre ale mele cugetări?“

Și  de ce focul mocnește atât de lent?

Plouă. S-a lăsat răcoarea serii. Picăturile de ploaie se aud una după alta precum bătăile unui toboșar care încearcă să păstreze același ritm până ce va atinge climaxul de natură să surprindă pe ai săi spectatori când se așteaptă mai puțin. Tocmai atunci furtuna se dezlănțuie, copacii trosnesc, casele plutesc. E ciudat cum între alternanța dintre răceală și căldură nu e decât un salt. Pentru a fi capabili să facem saltul acesta, ne pregătim încă de când ne naștem când ne e tăiat cordonul ombilical care înseamnă alegerea dintre viață și moarte. Iată un prim salt către viață, către încercarea de a te încălzi și de a menține flacăra vieții până la ultima scânteie. E o provocare ce anticipează o propensiune spre idealizarea sensului vieții și care potențează împlinirea sufletească în viața telurică.

Stau departe de agitația de afară unde ploaia invadează străzile și potecile nebătătorite ale unor cătune. Mă aflu comod așezată în al meu pătuț și profit de acest fenomen meteorologic pentru a purta un dialog deschis cu mine însămi. Știu că pe o astfel de vreme neprietenoasă, activitățile în aer liber ori cele care necesită un volum energetic considerabil sunt suspendate. E timpul când e aproape imposibil să nu răcesc, de aceea grija mea de a-mi menține căldura corporală tradusă printr-un simț flexibil al articulației gândirii, e sporită. Mi-e teamă ca ai mei neuroni să nu fie depozitați într-un iceberg, căci m-aș afla într-o primejdie fatidică. Încerc să mă protejez și să mă vâr sub plapumă și să mă feresc de umiditatea caracteristică timpului ploios.

Din când în când fac un salt inteligent din pat până la șemineu pentru a mă asigura că voi supraviețui frigului redutabil și indezirabil care pare să îmi amenințe atât trupul cât și sufletul. Dar ce mai contează, de fapt? E improbabil ca sângele să pompeze ori ca oxigenarea creierului să fie optimă, când inima ți-e otrăvită cu fel și fel de emoții negative echivalente cu câteva sloiuri de gheață care par să fie azvârlite peste focul a cărui flacără puternică radia în întreaga încăpere.

 E zadarnică încercarea noastră de a rezolva aparența unei probleme dacă nu o tratăm în profunzimea ei care de cele mai multe ori trimite la o suplețe incredibilă. Nu e îndeajuns a vărui ori a  chitui printre rândurile de teracotă pentru a conserva un cămin ori de a pune lemne în sobă. Adevărul că aprinderea unui foc se aseamănă atât de mult cu stingerea lui, chiar dacă dintr-un anumit punct de vedere sunt două momente antagonice. Poate că paiele și bețele dintr-un chibrit înfășurate într-o porțiune de ciolofan rezolvă cu brio prima fază, însă cu toate acestea ai grijă ca ele să nu fie deja cuprinse de răceală, căci nu faci decât să ațâți focul și să te îndestulezi cu fumul care stoarce irecuperabil lacrimi din ochii înroșiți.

Căldura din cameră contrastează puternic cu viforul de afară. E la fel de adevărat că zbuciumul interior nu e întotdeauna redat prin atitudinea comportamentală, ci iese la iveală printr-o defulare întârziată. De ce focul mocnește atât de lent? De ce oare nu se stinge pur și simplu, de ce jarul subzistă câtva timp în vatră pentru a regăsi portița de reîncălzire? Oare a sta ca pe jar nu e o stare de rivalitate contra cărbunelui fizic care se află în așteptarea unui mănunchi de paie pentru a reînvia?

Așteptare exasperantă ori  tăcere intrigantă?

Aștept. Astăzi aștept să mi se întâmple ceva deosebit. Aștept un semn divin care să mă lumineze și să îmi orânduiască lucrurile în suflet și în minte. Mărturisesc că am obosit să aștept. Îmi displace sala de așteptare. Mi se pare fadă. Aceleași bănci de câțiva zeci de ani încoace susțin greutatea corporală a altor și altor oameni. Becurile ce radiază o lumină oarbă mă scot din sărite, căci nici nu mă mențin trează, dar nici nu mă lasă să mă bucur pe deplin de somnul-mi dulce.

În tot zgomotul specific unei gări a așteptării continue, eu nu mai aud nimic. Mă cufund într-ale mele gânduri și aștept nu ca altădată ivirea unei persoane dragi pe care să o pot strânge în brațe, ci mai degrabă mă aflu în așteptarea unui răspuns ori a unei cugetări înțelepte care să mă scoată din procesul de cernut a gândurilor-mi împotmolite și să mă răscolească în abisul existențial. Stau și cumpănesc dacă pretind prea mult. Mă gândesc dacă încurc lumea cu ale mele scrieri ori dacă e mai bine să mă abțin din a mai cugeta. Și atunci ce am să fac? Pur și simplu am să tac. Să tac nu știu dacă mă pricep atât de mult, însă am să încerc. Și mă gândesc că dacă eu tac, cum voi avea parte de replica inteligentă în așteptarea căreia mă aflu. Îmi răstorn iarăși concluziile și decid că tăcerea poate mai mult să mă încurce decât să mă ajute în situația în care mă găsesc. Nu, nu voi tăcea. Am să vorbesc. Să vorbesc, înțeleaptă decizie. Dar, cu cine?

Ideea e că cel de la care aștept o replică extraordinară, habar n-are cine sunt. Și mai ciudat încă, e că nici eu habar n-am cine e el. Și atunci cum ne vom cunoaște? Tare ciudat. Ciudat rău de tot. Iar atunci îmi năzare o idee. Ce ar fi dacă aș tăcea și eu până la urmă? Mă gândesc că dacă și el tace, apoi ne vom recunoaște mai facil. Dar, apoi iar mă întreb, și dacă el vorbește și eu tac, atunci ce mă fac? El nu știe că sunt eu ca să zică ceva inteligent, iar eu n-am de unde să îmi imaginez că e el ca să tac ori ca să vorbesc. Și atunci, să tac ori să vorbesc?

Of! Recunosc că am cam încurcat borcanele. Roșeața în obraji îmi e destul de evidentă. Sunt într-o  situație critică. De situații critice am avut parte de-a lungul vieții mele, însă acum cred că am cam mult de furcă ca să găsesc și eu o scăpare de mijloc. Și ce se află între a tăcea și a vorbi? Hmm... A silabisi? Mhmm, nu prea merge. Seamănă cu a vorbi, adică se transmite ceva. Nu poți să afirmi că e totuna cu a tăcea, însă parcă nu e chiar un sinonim perfect cu a vorbi. Și atunci să vorbesc ori să tac?

Tac. Nu, nu tac. Vorbesc. Nu, nu vorbesc. Și ce îmi rămâne atunci de făcut? Aștept. Aștept acum și mâine și poimâne, dar până când? Nu știu. Și atunci mă năvălește o altă întrebare. Așteptare exasperantă ori tăcere intrigantă?

Trenule, unde mă duci?

Am o stare admirativă perpetuă pentru trenurile care aleargă necontenit pe șinele de cale ferată. Mă minunează că poți să străbați cam toate treptele de relief. În fața-ți luminată de bagheta magică a regelui soare, se perindă zeci de căsuțe adunate, paralele ori răsfirate, care se chinuie să țină pasul cu acel trenuleț de jucărie care făcea zigzaguri prin sufrageria copilăriei tale, dar care de această dată prinde proporții normale. Ești îndemnat în astfel de clipe să dialoghezi cu tine însuți. Te redescoperi prin descoperirea lucrurilor care se arată sincer și necosmetizat în bioritmul lor natural.

Mărturisesc că nu am călătorit de prea multe ori cu trenul. Însă am mers într-atât de mult încât să mi se lipească șira spinării de scaun, iar picioarele să-mi amorțească de-a binelea. Cert e că nu e timp pe îndelete să faci o curățenie generală prin toate sertarele vieții, căci cine știe cât timp se furișă de la o ultimă întrevedere spirituală. Gândurile îmi fug prin filtrul minții și mă încearcă fel și fel de emoții. Acum zâmbesc fin cu ochii întredeschiși, de frică parcă să nu mă dogorească mingea de foc a soarelui, deși e imposibil să mă amenințe de cealaltă parte a sticlei de la geamul trenului, ca pentru alte câteva secunde să îmi înec amărâciunea prin închiderea pleoapelor ce se visează a fi gâdilate de acele raze calde care se propagă pretutindeni la o oră bine cumpănită.

Trenul pleacă la o oră precisă. Așa se întâmplă și cu năzuințele noastre care prind un avânt grozav, dar care până la destinație parcurg cale lungă. Pasagerii noștri aflându-se într-o permanentizare a reveriei, fiind zguduiți de schimbarea macazului, își dau seama ori că au ratat destinația ori au senzația unui déjà-vu de prea mult timp cultivat în plăsmuirea personală.

Sunt clipe când mă întreb dacă între acea mână de oameni care se urcă și coboară există vreo legătură directă ori indirectă. Mă întreb dacă e o pură întâmplare ori dacă e un rendez-vous prilejuit de pronia cerească.

Îmi arunc ochii în dreapta și în stânga și disting cu încântare că veselia oamenilor e predilectă. Bujorii în obraji, cheful de vorbă, harul de a istorisi întâmplări de-ale locului în „ dialectul“ neaoș mă împinge să îmi ascut urechile, să fac ochii mari. Aceeași expectativă a povestioarei se traduce prin sprâncenele devenite acum arcuite, pesemne că sunt tare curioasă de vorbele pe care avea să le îndruge povestitorul.

După câteva stații, examinez din nou compartimentul care la începutul călătoriei era atât de aglomerat, încât nici n-aveai unde să arunci un ac. Acum, mă văd rămasă doar în compania unei foarte bune prietene. Mă prinse, sincer, un pic de nostalgie după acei oameni care mi-au rămas necunoscuți, dar care mi-au reactualizat o lecție extrem de importantă. Oamenii vin și pleacă indiferent ce am face. Dacă inițial mă simțeam stânjenită la ora 7:00 să mă aflu într-un zgomot verbal predominant ce concura destoinic cu cel motrico-auditiv, peste niscaiva timp realizai că, într-adevăr, nu am moțăit așa cum îmi propusesem, însă acei oameni m-au izbit de „geamul“ realității prin a lor aprigă dorință de a povesti și de a trece prin viață ca furnica din lirismul topârcenian.

E de la sine înțeles ca înainte de a te urca în tren  îți iei bilet, așa că știi unde vrei să ajungi. Chiar și un întârziat trezit cu noapte-n cap în cele câteva minute până vine controlorul de la care își exprimă dorința de a-și cumpăra bilet, oricât de buimăcit ar fi, alege o destinație indiferent dacă vrea să ajungă la ea ori nu. Se va decide pe parcurs și, oricând va putea să își deturneze traseul. Însă, ce ne facem cu acei oameni de tipul „domnul Goe“ care mereu vor alerga după biletul smuls de adierea puternică a vântului? Iată un posibil scenariu unde întrebarea „ Trenule unde mă duci?“ își are rostul...

Îmbrățișare paradisiacă ori atingere lumească?!

De multe ori mă întreb care este puterea unei îmbrățișări. Câtă energie și însuflețire îți poate trezi o simplă cuprindere în brațele unei persoane? Oare efectul e același dacă rămâi doar pentru câteva secunde în brațele celuilalt ori dacă te afli inert zeci de secunde lipit de trupul celui de lângă tine?

Ce se întâmplă de fapt când ne lăsăm conduși de simțul kinestezic și cădem pradă parfumului îmbietor a celui care ne întâmpină cu un zâmbet larg care îi luminează chipul de o așa natură încât nu îi mai observi fața încrețită de negura vremii și rămâi minunat de ochii care clipesc întruna? Cum îți place să fii îmbrățișat? Aștepți să fii îmbrățișat? Iei inițiativă și îmbrățișezi cu sinceritate persoanele care sunt aproape de inima ta? Cât de des ești îmbrățișat ori simți nevoia să fii îmbrățișat?

Astăzi domnește economia de piață a cărei regulă de supraviețuire constă în păstrarea unui raport direct proporțional între cerere și ofertă. Acest principiu pare să capete o aplicabilitate accentuată și în sfera relațiilor afective. Pe lângă cerere și ofertă, se mai alătură doi factori (prețul și concurența) care dau impresia că mecanismul interrelaționării este uns cu „vaselină“ pentru ca „motorul“ vieții noastre să nu se poticnească în mijlocul călătoriei către împlinirea sufletească.

La ce te gândești când oferi o îmbrățișare? Cum te simți după ce ai fost „cântărit “ printr-o domoală încrucișare a brațelor? E o senzație nemaipomenită când asculți la propriu bătăile alerte ale inimii celui drag ție, când îi simți respirația întretăiată care de frică parcă să nu te sufoci inspiră mai puțin oxigen. Altfel spus, nevoia de a fi îmbrățișat e într-atât de acută precum aerul pe care îl respirăm milisecundă de milisecundă.

Cert e că la nivelul creierului atunci când suntem îmbrățișați se elimină așa-zisul hormon al fericirii care ne transmite o stare euforică, o sporită încredere în noi, o temperanță spre alegeri calculate, o deschidere a sinelui către și spre ceilalți. Prin îmbrățișare empatizăm unii cu ceilalți, întrucât operează o translație de emoții constructive și de fobii care aparent sunt neperceptibile. Îmbrățișarea este un instrument comportamental prin care ne stă în putință să descoperim mai multe despre cel pe care îl avem în fața noastră. Totodată prin maniera prin care ne lăsăm îmbrățișați, le permitem sau nu celorlalți să deschidă cu propria lor cheie ușa ce ascunde inima noastră de „intemperiile“ lucrurilor lumești. Descoperim vulnerabilități, iar intimitatea noastră nu mai e absolută, ci mai degrabă relativă.

Stând la un pahar de vorbă cu o parteneră de conversație pasionată ca și mine de altfel de chestiunile filozofice, ne întrebam una pe cealaltă în ce măsură îmbrățișarea e mai puternică. Oare ea depinde de poziția corpurilor noastre? Oare ea, îmbrățișarea se află într-o strânsă corelație cu starea corporală? Ai grijă pe cine lași să te îmbrățișeze, căci acel cineva îți va „fura“ din încărcătura afectivă și te poate lăsa fără „oxigenul“ atât de necesar lumii în care trăim. Și atunci, speri la o îmbrățișare atemporală ori la o îmbrățișare temporară?

„Și  ce ar fi dacă am zâmbi?“

Mă  frapează uneori  ideea că unele lucruri care cândva îmbrăcau o fațetă ce respecta parametrii obișnuiți, în acum-ul de azi ele sunt de o ciudățenie insuportabilă. Sunt clipe distincte în viața omului, când emoțiile dictează viteza curajului care accelerează pe autostrada vieții. Stând la intersecție, observ cu stupoare că sunt 4 drumuri corespunzătoare punctelor cardinale. În cele câteva secunde cât șoferul vieții așteaptă „ să i se dea undă verde“, reflectează asupra deciziei colosale care urmează să îi deturneze cursul existenței. Stânga sau dreapta? Nord ori sud? Est ori vest? Cald ori rece? Soare ori întuneric?

Mă simt ca un începător în ale artei teatrale care la primele repetiții în fața auditoriului, e cuprins de o stângăcie înduioșătoare. Încep a tremura din toți rărunchii și încerc să îmi amintesc cu o precizie neîndoielnică replicile. Îmi dau seama că frica mă domină și nu mai sunt în stare să readuc la viață rândurile de atâta timp date uitării într-un condice zdrențuit. Ce îmi rămâne de făcut? Închid pleoapele-mi devenite greoaie și încep a număra până la zece. Îmi recapăt cu o promptitudine suflul tradus printr-un cumpăt redutabil. Uitându-mă în ochii celor din sală, care așteptau și ei ca și mine, de altfel, să îndrug două vorbe, mă măsurau din cap până-n picioare. Schițez un zâmbet fin ca să mă încurajez și să îmi creez un avânt ce avea să anunțe o improvizație de zile mari. Mă dau bătută în ale recitatului și mă angajez în slujba teatralismului de moment. Pe ce potecă a vieții am purces a merge, pe care șa am încălecat în a-mi atinge idealurile ? Care a fost alegerea mea? Bună ori rea? Încotro? Și către ce?

Parchez cu grijă în proximitatea tărâmului unde cred de cuviință că am să descopăr fără cusur cele căutate de mine, însă mare-mi fu mirarea când ochii mei se izbesc de „cărămida dură“ ce întregește edificiul mult vânat. Primele încercări eșuaseră, întrucât îmi doream să mă strecor cu orice preț înăuntrul celor patru pereți. Îmi imaginam că acolo se va fi ascunzând „tezaurul “ care dezleagă taina imposibilului prin probarea posibilului. Mă tentează să „arunc o piatră“ în fereastra aflată la o înălțime potrivită de așa natură încât să-mi salt trupul pe pervaz și să mă azvârl cu vigoare la adăpost. Mă simt amenințată de răceala zidului impozant care îmi opune rezistență și care parcă îmi șoptește pe sub cheia ușii : „ Renunță, nu e prea târziu!“.

Mă dau în lături. Fac doi pași înapoi și doi înainte. Mă retrag din raza propriului meu castel și mă însuflețesc prin aceea că spargerea geamului mi-ar asigura o reușită prea rapidă și care mi-ar garanta o senzație prea impregnată de o remușcare nemuritoare. Mi-aș submina cultul realității și aș frânge din prostie aripile visurilor mele.

Găsesc că voi fi aflând vreodată o modalitate prin care să deschid ușa turnului de fildeș, însă fără a clătina construcția dorințelor-mi arzătoare, ci printr-o manevră ce nu îi afectează „imunitatea“. Dar până atunci, ce ar fi dacă am zâmbi?

Mă întreb adeseori dacă viața noastră e preprogramată. De unde până unde această idee? Găsesc că sunt lucruri la care purcedem fără a ne gândi vreo clipită. De ce? Sunt operațiuni pe care creierul nostru le efectuează automat și cărora le atribuim o semnificație universal valabilă de fiecare dată când recurgem la ele. Vi se întâmplă să faceți lucruri cu o mașinalitate obișnuită și pe care nu le sesizați în perioada curentă, însă pe care le rețineți cu atâta amănunțime atunci când ele nu se mai întâmplă? Oare de ce?

 Da, omul e o ființă bio-psiho-socială și tocmai din acest considerent are nevoie să îndeplinească mai multe activități în 24 de ore. Cu alte cuvinte, trebuie să își rezerve un timp pentru o diversitate de chestiuni. Timp pentru nevoile fiziologice. Timp pentru familie. Timp pentru socializare. Timp pentru carieră. Acestea să zicem că sunt principalele sectoare importante cărora trebuie să le alocăm o bună parte din timpul nostru. Lipsa unuia ori a altuia prefigurează surveniența unui dereglaj emoțional, a unor disfuncționalități de o natură multiplă, ce echivalează cu un regres implacabil. A nu ne amăgi că substituirea unui plan prin prelungirea altuia, izbutim să amânăm instalarea regresului. Nici vorbă. E vorba, într-adevăr de o consubstanțalitate, căci, în fond, prin atingerea tuturor celor 4 planuri, ni se întregește harta nevoilor personale. Cu toate astea, e un soi de interdependență care asigură un echilibru al ființei umane.

Fac un popas asupra domeniului socializării. Precum aminteam, mă opresc asupra timpului pentru comunicare. Și atunci mă întreb dacă tăcerea face parte din sistemul comunicațional? Mă întreb dacă absența vorbelor pot suplini totalmente prezența gesticulației? Mai exact, când doi câini se întâlnesc, unii se pot abține din a lătra pentru a-și saluta camaradul prin aceea că își mișcă coada cu o demnitate deloc neglijabilă. Oare de ce uneori trebuie să citim dincolo de gesturi? De ce un domn își ridică mașinal pălăria atunci când întâlnește o doamnă? De ce obișnuim a ne atinge ușor pomeții unuia altuia atunci când ne întâlnim fortuit? De ce bărbații își strâng ușor mâinile când se întâlnesc? De ce cucoșul și găina își numără penele când dau ochi în ochi?

Salve, amici! Știu că nu mai suntem într-o epocă când toată lumea cunoaște pe toată lumea. Însă, știu că e un timp când lumea e mai mică decât ți-ai fi putut vreodată imagina. Și atunci? Ce se face, atunci când ne aruncăm privirea în altă parte atunci când zărim chipul unei persoane cunoscute? Ce se face atunci când ne prefacem că suntem invadați de ceea ce prin traducere se numește nemurirea sufletului fix atunci când suntem salutați cu o politețe nepărtinitoare? Ce se face atunci când intenționat trecem strada pentru a evita contactul vizual cu persoana X, Y, Z? Ce se face atunci când ochii scrutează privirea celuilalt câteva secunde bune, iar într-o fracțiune de secundă își schimbă traiectoria vizuală, de parcă ar fi fost prins pe picior greșit? Ce se face atunci când de bunăvoie și nesiliți de nimeni ne schingiuim timpul pentru socializare...?

Salve amici!

Noul nostru blog a fost lansat astăzi. Concentraţi-vă asupra lui şi noi vom încerca să vă ţinem informaţi. Puteţi citi postări noi pe acest blog prin informaţia RSS.